Aleksandr Kerenski – politicianul rus care ar fi putut schimba cursul istoriei, abolind monarhia, consolidând democrația și  oprind bolșevismul

Aleksandr Fiodorovici Kerenski s-a născut în 4 mai 1881 în Imperiul Rus, la Simbirsk, orașul în care s-a născut și unul din marii săi rivali politici, Vladimir Ilic Lenin, liderul bolșevic ce urma să preia controlul Rusiei și să-l înlăture pe Kerenski din prim-planul istoriei.

Întâmplarea face ca tatăl lui Kerenski, director și inspector școlar, să fi fost și profesorul tânărului Vladimir Ilici Ulianov (Lenin), anumiți membri ale celor două familii fiind chiar împrieteniți – neintuind că viitorul duel politic al celor doi lideri în devenire, urma să decidă soarta Rusiei în secolul XX, având repercusiuni până în actualitate.

• MESAJE DE CRĂCIUN. Cele mai frumoase mesaje, urări şi felicitări pentru cei dragi
• Misiunea Lucy care va studia asteroizii troieni ai planetei Jupiter, lansată astăzi

În 1904, Kerenski s-a licențiat în drept la Universitatea din Sankt Peterburg și și-a manifestat în scurt timp solidaritatea fașă de revoluționarii antițariști.

GALERIE FOTO

Acesta și-a dovedit în timp priceperea profesională și calitățile oratorice deosebite, apărând cu succes în instanță mulți revoluționari sau critici ai monarhiei.

Tânărul avocat ajunge în elita politică a Rusiei

În cele din urmă, Aleksandr Kerenski a fost ales membru al Dumei (parlamentul rus) în 1912, ca membru al Trudovicilor (un partid moderat liberal). Kerenski s-a dovedit un parlamentar carismatic, devenind membru al Comitetului Provizoriu al Dumei și al Partidului Socialist Revoluționar, consacrându-se ca lider al opozanților pe care țarul Nicolae al II-lea îi avea în parlament. Kerenski considera monarhia rusă drept profund ineficientă, anacronică și chiar periculoasă pentru viitorul politico-economic al Rusiei. Totuși, liderul rus nu a achiesat la retorica de extremă stânga, dorind instaurarea unei republici ruse, în care interesul muncitorimii și a țărănimii să aibă o mai mare greutate, nesusținând însă primatul proletariatului în manieră bolșevică.

Kerenski nu a ezitat să critice dur monarhia până la începutul Primului Război Mondial, în ciuda privilegiilor de parlamentar, devenind un critic și mai fervent în urma angrenării deficitare ale Rusiei în conflagrație.

Ardoarea cu care Aleksandr Kerenski milita pentru drepturile muncitorimii, în mare măsură pauperă și chiar exploatată de către autoritățile țariste, i-au crescut acestuia popularitatea, devenind pe parcursul războiului unul din cei mai marcanți lideri socialiști.

Anul pe care Kerenski urma să-l regrete pentru tot restul vieții

Apogeul lui Kerenski avea să fie atins pe parcursul anului 1917 – în urma ”Revoluției din Februarie”, ce a adus cu sine înlăturarea țarului, precum și șansa lui Kerenski de a ajunge la conducere și a redresa situația socio-economice deplorabilă a țării.

Armata rusă se regăsea într-o situație catastrofală, iar dezertările în masă și înregimentarea soldaților în diferite grupări paramilitare, puseseră pe butuci întreaga țară. În decurs de câteva luni, aproximativ două milioane de soldați au părăsit frontul, iar guvernului provizoriu instalat în urma abdicării țarului, îi revenea astfel misiunea ingrată de a guverna o țară scufundată într-un haos general. Aleksandr Kerenski devenise vice-președinte al Sovietei de la Petrograd (S. Petersburg), iar în mai 1917 devenea chiar Ministru de Război.

Populația era extenuată după trei ani de război și dorea semnarea păcii cât mai rapid, indiferent de repercusiuni. Kerenski se simțea însă obligat față de aliații care validaseră guvernul provizoriu și care promiteau sprijin economic pe termen lung, să continue războiul, temându-se inclusiv de posibilele cereri teritoriale ale Germaniei, impuse prin semnarea păcii.

Miza politică era uriașă, iar Kerenski și prim-ministrul aristocrat, Georgy Lvov, se aflau în fața unei dileme istorice; să încerce să forțeze războiul, iar în eventualitatea unor victorii spectaculoase, să devină eroi naționali sau să semneze de îndată o pace necondiționată, spre bucuria populației înfometate, generând însă antipatia foștilor aliați. Kerenski tindea să creadă că sprijinul extern îl poate feri de principalii rivali interni, fiind convins că poate deveni liderul reformator al Rusiei după război.

În mod ideal, în urma înfrângerii Puterilor Centrale, Kerenski urma să se bucure de respectul mediului internațional, precum și de sprijinul acestuia în perspectiva redresării economice a țării. El spera ca printr-un ultim efort militar, să dea lovitura de grație austro-germanilor, iar Rusia să fie invitată la masa tratativelor de pace din postura de putere câștigătoare. Ulterior, republicanismul rus s-ar fi putut consolida în acord cu marile democrații occidentale.

Din păcate, scenariul visat de Kerenski nu avea să se concretizeze, iar în urma așa-numitei ”ofensive Kerenski” (1-19 iulie 1917), ce nu a oferit efectul scontat, popularitatea acestuia a intrat în declin.

Prim-ministrul Lvov a demisionat pe 19 iulie, iar Kerenski i-a luat locul o zi mai târziu, ajungând de facto la conducerea unei țări total demoralizate. Lenin, în schimb, a simțit prilejul de a spori presiunea asupra guvernului, profitând de pe urma eșecului militar și promițând răspicat ”pace, pământ și pâine”.

Situația lui Aleksandr Kerenski era dramatică, iar acest aspect devenise evident și liderilor de la Londra sau Washington. De altfel, încă din iunie 1917, celebrul scriitor și dramaturg britanic, William Somerset Maugham, fusese însărcinat de spionajul britanic (MI6) să plece în Rusia cu sume considerabile de bani și să facă tot posibilul ca guvernul provizoriu să nu retragă țara din război.

Picătura care a umplut paharul deciziilor greșite

Un incident extrem de grav pentru imaginea prim-ministrului a constat în lovitura de stat condusă de generalul și Comandantul Suprem al Armatei de la acea dată, Lavr Kornilov (27–30 august), împotriva guvernului. În disperare de cauză, Kerenski a distribuit arme ”la întâmplare” muncitorilor din Petrograd, pentru a salva cabinetul de așa-zisa ”contra-revoluție”, însă mulți dintre respectivii muncitori erau bolșevici și urmau să militeze chiar împotriva lui Kerenski în scurt timp.

Tentativa eșuată de lovitură de stat a generalului Kornilov a cauzat totuși demisia miniștrilor lui Kerenski, iar acesta, în loc să schimbe radical abordarea pentru ca Rusia să nu sfârșească într-un război civil catastrofal, s-a autoinvestit în funcția de Comandant Suprem al Armatei, dând dovadă de încăpățânare și cinism.

”Afacerea Kornilov” a umplut paharul hotărârilor greşite, iar faptul că personajul politic ”Kerenski” nu mai avea un viitor, devenise un aspect din ce în ce mai clar pentru aliații occidentali ai acestuia.

La 31 octombrie 1917, Somerset Maugham a fost convocat de Kerenski, care l-a rugat să transmită un mesaj urgent prim-ministrului britanic David Lloyd George, făcând un apel disperat pentru noi arme și muniție, fără de care nu ar mai fi putut suplimenta armata și nici asigura controlul în marile orașe. Maugham a plecat în aceeași seară spre Oslo, de unde a fost preluat de un distrugător britanic care l-a debarcat în nordul Scoției. A doua zi dimineață, Maugham se întâlnea cu Lloyd George pe Downing Street, dar după ce agentul i-a comunicat premierului cererea lui Aleksandr Kerenski, acesta a răspuns tranșant: „Nu pot face asta. Mă tem că trebuie să pun capăt acestei conversații. Am o ședință de cabinet la care trebuie să ajung”.

Sfârșitul politicianului Kerenski

Din politicianul iubit deopotrivă de popor şi de elită, Kerenski ajunsese în septembrie 1917 un lup singuratic antipatizat de ruși și compătimit de vestici, conducând un Directorat format din cinci membri. Ultima hotărâre importantă pe care a luat-o din postura de prim-ministru a fost aceea de a proclama Rusia, ”Republică”, pe 15 septembrie 1917, hotărâre rămasă din păcate fără un efect benefic de durată.

Zilele lui Aleksandr Kerenski erau numărate, iar Lenin și Partidul Bolșevic își propuneau să-l răstoarne de la putere până pe 7 noiembrie (25 octombrie în stil vechi), pentru ca Adunarea Constituantă Rusă să nu-l mai poată confirma pe Kerenski în funcție. Bolșevicii câștigaseră mult sprijin popular în urma ”Afacerii Kornilov”, iar ”gărzile roșii” deveniseră o armată redutabilă, pregătită să preia controlul total al Rusiei.

Astfel, pe 7 noiembrie, Kerenski a fost informat că bolșevicii erau pe cale să preia controlul în Petrograd și că siguranța sa și a cabinetului nu mai putea fi garantată. El a decis să părăsească orașul și să încerce să obțină sprijinul armatei ruse de pe frontul de est. Mai târziu în acea zi, gărzile roșii au luat cu asalt Palatul de Iarnă, iar membrii cabinetului au fost arestați. Kerenski a adunat trupe loiale de pe frontul de nord, dar armata sa a fost învinsă de forțele bolșevice la Pulkovo.

Așa-numita ”Revoluție din Octombrie” s-a transformat într-un război civil de proporții, generalii ”albi”, rămași loiali monarhiei, ridicându-se împotriva trupelor bolșevice, în timp ce Kerenski rămăsese fără destule trupe pentru a mai emite pretenții, fiind nevoit să asiste confruntările de la distanță.

Aleksandr Kerenski – unul din cei mai mari perdanți ai secolului XX

Kerenski a reușit să se refugieze în Finlanda, unde a rămas ascuns până a reușit în cele din urmă să facă călătoria spre Londra, în mai 1918. Ulterior, fostul demnitar rus s-a mutat în Franța, de unde a condus campania de propagandă împotriva regimului comunist din Rusia. Aceasta a inclus editarea ziarului rus ”Dni”, publicat atât la Paris, cât și la Berlin.

Soarta tragică a fostului țar, Nicolae al II-lea, precum și a familiei sale – ucise cu bestialitate de soldații bolșevici și îngropați într-o groapă comună din apropierea orașului Ecaterinburg (17 iulie 1918) – a fost ulterior pusă și pe seama lui Kerenski, care a aprobat arestarea familiei regale din 20 martie 1917, trimițându-i în august la Tobolsk, în Siberia, în loc să le permită părăsirea țării.

Kerenski a locuit în Paris până în 1940, când germanii au ocupat Franța, fiind nevoit să se refugieze în SUA, unde a trăit până la moarte.

Versiunea lui Aleksandr Kerenski despre cele petrecute în Rusia anului 1917 a fost intens discutată de politologii și istoricii vestici, planând în continuare numeroase controverse în jurul intențiilor sale reale, precum și diverse teorii privind modul în care fostul lider ar fi trebuit să guverneze țara, pentru ca aceasta să nu cadă în mâinile bolșevicilor. În Rusia, imaginea lui Kerenski a rămas una preponderent negativă, rușii considerându-l un lider slab, incompetent și servil în raport cu occidentalii. De altfel, Kerenski a încercat să reia legăturile cu fosta sa patrie, la cel mai înalt nivel, oferindu-și sprijinul lui Stalin în urma atacului nazist, dar neprimind vreun răspuns din partea dictatorului sovietic.

După război, Kerenski a format un grup numit ”Uniunea pentru Eliberarea Rusiei”, dar nu a reușit să atragă cu adevărat atenția populației ruse din URSS, rămânând un personaj mai degrabă hilar pentru sovietici.

Fostul prim-ministru rus a încercat să personifice disidența anticomunsită din diaspora, adresându-se publicului occidental din calitatea unicului lider al fostei Republici Ruse, ce din păcate a avut neșansa de a rezista mai puțin de două luni. Acesta a realizat numeroase emisiuni radio despre istoria și politica Rusiei, iar printre principalele lui scrieri se numără: ”Preludiul bolșevismului” (1919), ”Catastrofa” (1927), ”Crucificarea libertății”, (1934) ”Punctul de cotitură al istoriei Rusiei” (1966).

Sfârșitul trist al liderului neîmplinit

Majoritatea timpului a petrecut-o retrăindu-şi trecutul și analizându-și principalele greșeli politice, care au marcat istoria modernă mai mult decât și-ar fi putut închipui în 1917. Totodată, el a contribuit substanțial la dezvoltarea arhivei de istorie rusă din cadrul Institutul Hoover al Universităţii Stanford, construindu-și o imagine la nivel academic.

Aleksandr Kerenski a murit pe 11 iunie 1970, la New York, lăsând în urma sa multe regrete, precum și întrebări neclarificate de către mari istorici, care nu au încetat să-și imagineze cum ar fi decurs istoria mondială dacă Rusia ar fi rămas o monarhie sau ar fi devenit în cele din urmă o democrație consolidată, pe parcursul perioadei interbelice.

După moartea sa, bisericile ortodoxe ruse din New York au refuzat să-i ofere lui Kerenski slujba de înmormântare, considerându-l printre vinovații principali ai căderii Rusiei în mâinile bolșevicilor. În cele din urmă, trupul neînsuflețit al lui Aleksandr Kerenski a fost transportat la Londra, unde a fost îngropat într-un cimitir multiconfesional.